duminică, 16 noiembrie 2014

Puii de arici, după Ionel Pop


Într-o seară de vară mă odihneam în grădină la umbra unui dud mare. Erau cu mine nepoţii mei, Niculiţă şi Dănuţ. Dudele erau coapte şi cădeau una câte una în iarbă. Copiilor le plăceau dudele dulci şi, îndată ce cădea una, alergau şi o culegeau. Rareori ajungea Dănuţ să ridice vreuna, Niculiţă, mai mărişor şi mai sprinten, ajungea primul. Dănuţ rămânea întristat. În zadar i-am spus de câteva ori lui Niculiţă că nu e bine ceea ce face; nu m-a ascultat şi cum cădea o dudă, o şi apuca. Dar iată ce s-a întâmplat:

Din grădina vecinului a apărut mai întâi un botişor ascuţit, apoi un cap mic, care semăna cu al unui purcel, însă mult mai mic. Doi ochi ca două mărgele priveau în toate părţile. Era un arici. A stat nemişcat o bună bucată de vreme, pândind dacă nu cumva o fi prin apropiere vreo primejdie. Apoi a ieşit, mic, ghebos, îmbrăcat în spate cu haina numai ţepi. Abia i se vedeau picioruşele.

S-a oprit, a dat glas încet, ca un grohăit abia auzit. Îndată au ieşit de sub frunze patru pui de arici. Adică era o aricioaică ce îşi ducea puii cu ea. Tare mărunţei erau puii, numai cât oul de găină, însă şi ei aveau deja hăinuţe de ţepi, care să-i apere de duşmani. Puii s-au înşirat frumos, la spatele mamei, în linie, unul după altul şi, conduşi de aceasta s-au apropiat de împrejmuirea de sârmă. Parcă era un tren cu locomotiva în faţă, cu patru vagoane legate de ea. Unul dintre pui era cu mult mai mic decât ceilalţi. Venea în coada şirului şi, oricât se zorea, rămânea în urmă. Se oprea şirul şi îl aştepta, apoi pornea mai departe.

Convoiul, ca cel al unui tren, aricioaica în faţă, cei patru pui unul în coada celuilalt, fără să ne observe pe noi, au ajuns sub dudul nostru. Ştia bătrâna unde-i duce; cunoştea dudul din care plouau fructe coapte, atât de plăcute şi aricilor. Pic! A căzut o boabă. Îndată s-au repezit puii şi unul dintre ei a cules-o şi a mâncat-o cu cea mai mare plăcere. La alta a ajuns mai degrabă alt pui, la cealaltă altul. Numai prichindelul nu se putea înfrupta. Pe când ajungea şi el împleticindu-se în iarbă, la locul unde căzuse duda, altu mai mare şi mai isteţ i-o lua de sub nas. A tot încercat ba la una, ba la alta, a obosit. S-a tras la o parte şi privea de acolo cum se ospătează fraţii lui, şi era foarte trist.

Atunci s-a întâmplat ceva neaşteptat: a căzut o dudă mare, coaptă. Repede, repede, au alergat cei trei pui, ca s-o apuce. Au ajuns toţi trei deodată şi a fost oleacă de bătaie pentru ea. Unul dintre ei a izbutit să ia duda, însă, în loc să o mănânce i-a dus-o fratelui lui micuţ şi flămând. I-a pus-o în faţă şi a stat lângă el până a ronţăit-o, apoi s-a grăbit la bunătăţile care urmau să cadă din copac. A venit sfios şi micuţul, şi parcă s-a mirat că atunci când a căzut în apropiere o boabă, fraţii lui nu s-au mai repezit să i-o răpească, ci i-au lăsat-o lui. Şi alta, şi alta, a putut culege cel mic, fără să-l întreacă fraţii lui mai zdraveni. Aceştia se întreceau în isteţime între ei, lui însă îi dădeau pace să vină încet, aşa cum putea, şi să-şi ridice boaba.

S-au săturat cu toţii de dude, apoi s-au înşirat iarăşi la spatele mamei, cap lângă coadă, şi au plecat,  s-au pierdut în frunzişul bogat al stratului de cartofi.
Iată o povestioară numai bună de folosit ca punct de plecare într-o discuţie despre relaţiile interpersonale din cadrul familiei.

Am fost uimită să constat câte răspunsuri logice şi deopotrivă mature poţi obţine de la copilaşi de numai şase anişori, de modul în care cumpănesc ei lucrurile, filtrând totul prin logică şi raţiune, de sinceritatea cu care-şi exprimă sentimentele, liber şi necenzurat.

A fost o discuţie minunată. Am învăţat unii de la alţii, ne-am manifestat trăirile, am judecat şi ne-am lăsat judecaţi, ne-am manifestat emoţiile prin desen. Ce mi s-a părut aproape ciudat este că elevii mei ştiu mai multe lucruri despre animalele sălbatice ca aricii, spre exemplu, care nu sunt atât de des întâlniţi şi aproape nimic despre banalele dude. Degeaba le-am adus eu imagini, căci de dude proaspete nici vorbă să găsesc la sfârşitul toamnei, că unii dintre ei nu şi-au dat seama dacă le-au mai văzut anterior, iar cei mai mulţi nu le-au gustat încă.

Ca şi concluzie: cred că teoretizăm un pic prea mult cu copiii noştri, le oferim informaţii despre ceea ce considerăm noi că este important ca ei să ştie, dar experimentăm foarte puţin. Mi-am propus, ca în anul următor, pe când se vor coace dudele, să recitim povestea şi să ieşim la vânătoare de dude dulci.
Voi cum procedaţi?
  Cu drag,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu