vineri, 21 noiembrie 2014

Puiul de căprioară, de Virgil Carianopol

Puiul de căprioară, de Virgil Carianopol
Ninsese toată ziua şi straturile de zăpadă se aşezaseră unele peste altele, aşa că troianul ajunsese până la ferestrele caselor.
Către seară, a început să viscolească atât de puternic încât ridica zăpada în sus, purtând-o zănatic din loc în loc.

Mihăiţă, ghemuit după sobă, asculta povestea bunicii... „Şi atunci, dragul meu, spunea bunica, Preda Buzescu s-a luat la trântă cu hanul tătarilor şi s-au smucit, şi s-au smucit, până ce Buzescu l-a răpus pe duşman şi oastea tătărască a luat-o la fugă.”
- Şi ce-a mai fost pe urmă, bunicuţo? a îndrăznit să întrebe băiatul.
- Apoi, ce să fie, i-a răspuns bătrâna, trăgând cu urechea spre fereastră, unde parcă auzise un plânset de copil, n-a mai fost nimic.
- Dar Preda ăsta era atât de voinic?

Când să răspundă, bunica rămase cu răspunsul pe buze. Un urlet îndepărtat, venind din afară, îi înfioră pe amândoi. Bunica scăpă din poală ghemul de lână, care începu să se deşire, ducându-se de-a dura sub pat.
Un timp, niciunul nu mai scoase o vorbă, cu urechile aţintite spre fereastră. Nu se mai desluşea mare lucru. Cu tâate astea, din când în când, parcă cineva, parcă o mână înmănuşată, bătea uşor în geam.
- N-o fi tata, bunicuţo?
Bătrâna se ridică şi se apropie mai mult de fereastră.
- Mai bine să stingem lampa, spuse Mihai. De la întuneric se poate vedea mai bine afară.

Aşa făcu femeia, şi-şi lipi faţa de geam, căutând să deosebească ce se petrece in curte. O clipă, nu-i veni să creadă ce vedea; pe urmă, descumpănită, se dădu câţiva paşi îndărăt.
- Ce e, maică-mare?
- Lupii, mamă, lupii fugăresc o căprioară!
Mihai se sculă de după sobă şi se strânse lângă bătrână.
- Sunt mari, bunicuţo?

Femeia nu-i răspunse şi atunci băiatul se se ridică pe vârfuri să poată vedea şi el.
Două mogâldeţe, ca nişte câini ciobăneşti, cu ochii lucind ca jarul, săreau prin zăpadă, căutând să încolţească biata căprioară, care, se vedea bine, nu mai putea fugi mult.
- Bunicuţo, spuse Mihai, să-i deschidem uşa să intre în casă! Altminteri o sfâşie dihăniile.
- Vezi de treabă, copile, îngână bătrâna, să nu se întâmple vreo nenorocire.
Fără să mai aştepte însă altă încuviinţare, băiatul aprinse lampa, găsi o cămaşă ruptă, o înfăşură pe un lemn, turnă gaz peste ea, îi dădu foc şi, deschizând uşa, aruncă făclia departe în zăpadă.
Ca prin farmec, lupii se opriră locului, iar căprioara trecu pragul casei, tremurând şi răsuflând din greu.

Era un pui cu ochii mari şi lucioşi, de parcă ar fi fost muiaţi în untdelemn. Abia se mai putea ţine pe picioare.

Băiatul, după ce închise uşa cu grijă şi trase zăvorul, se aplecă asupra lui, mângâindu-l.
Puiul închidea ochii, mlădiindu-se după mâna copilului, în timp ce lacrimi cât boabele de porumb i se prelingeau spre botul umed şi cald. 
- Dar de unde ai ştiut tu, Mihăiţă, că lupii fug de lumină şi de foc, iar căprioara nu? întrebă într-un târziu bătrâna.
- Apoi, bunicuţo, nu mi-ai spus tot matale povestea aceea cu Ionică, băiatul care a scăpat de lupi turnând bidonul cu gaz la rădăcina unui copac şi dându-i foc?

... Târziu, când nea Alexe a venit de la oraş şi a găsit puiul de căprioară în casă, s-a minunat peste seamă. Toată iarna puiul de căprioară n-a mai fost lăsat să iasă din casă. Mihăiţă i-a făcut un culcuş de paie în iatacul în care nu mai dormea nimeni, îngrijindu-se de el ca de un frate bun.

În primăvară, însă, când a început să dea colţul ierbii, într-o dimineaţă, Mihai i-a deschis uşile şi a dat poarta la o parte. Peste tot era soare, şi pădurea, numai la un pas, îşi trimitea pretutindeni mireasma ei răscolitoare. Puiul de căprioară a păşit sfios afară, a mai primit încă o dată mângâierea băiatului, apoi a luat-o la fugă spre pădure.

De atunci a trecut mult timp şi nu l-a mai văzut nimeni din ai casei, dar oamenii satului, care au aflat povestea cu puiul de căprioară, spun că, din când în când, un cerb iese din singurătăţile pădurii şi se uită lung spre casa lui nea Alexe.

-Ce spui, bunicuţo? o întreabă Mihai de câte ori aude vorbindu-se despre cerb, n-o fi tocmai el puiul nostru de căprioară?
Bunica se uită la nepot, apoi îl sărută cu blândeţe pe părul ca spicul grâului copt, şi îi răspunde într-un târziu:
-De, maică, ştiu eu... se poate. 
Apoi, întorcându-se, să n-o vadă Mihăiţă, îşi şterge pe furiş ochii de lacrimi, la amintirea nopţii aceleia.

♥♥♥

Iubesc poveştile, toate poveştile, dar prin natura meseriei, poate, aleg să citesc elevilor acele poveşti care emoţionează, ating într-un mod aparte sufletul copiilor. Această poveste despre isteţime, curaj şi milă, a pătruns adânc în sufletul elevilor mei de clasă pregătitoare. Stimulaţi de atmosfera creată prin lecturarea poveştii şi-au manifestat liber trăirile. Cred că am văzut şi ceva lacrimi, dar n-am cerut lămuriri pentru a nu-i stânjeni.

Voi cum ajungeţi la sufletul copiilor voştri?
Cu drag,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu