luni, 5 octombrie 2015

Învățătorilor, cu dragoste infinită...

Am fost întrebată, de foarte multe ori, de ce am ales să fiu învățător. Și, de fiecare dată, răspunsul meu a venit repede, clar, fără tăgadă: „Copiii!”. Da, pentru ei am ales să fiu învățător, pentru ei și pentru ochii lor mari, sinceri, proptiți în mine, pentru palmele lor mici, rotunde și întinse să mă cuprindă, pentru râsul și veselia lor molipsitoare.

Sunt învățător nu pentru că ar fi o meserie comodă și, mai ales, nu pentru că n-am avut alte oportunități. Singurul motiv pentru care eu am ales să fiu învățător este plăcerea sinceră și neștiută de a fi primul dascăl din viața copilului. Este plăcerea de a lucra cu mintea și sufletul nepătat al puiului de om, este bucuria de a fi înconjurată de tinerețe, prospețime, candoare. E modul în care-mi retrăiesc la infinit copilăria și emoțiile de școlar, e lumea în care mă simt liberă să visez, să mă joc, să creez, să fiu eu...

De fapt, cred că a fi învățător este mai mult o stare de spirit și mai puțin o meserie în înțelesul clasic al termenului. A fi învățător nu este doar despre a ști, a face, a învăța, a educa ci, mai presus de orice, a fi învățător este despre a simți, a dărui, a iubi. Da, a iubi este esențial. A iubi omul și, mai mult, a iubi starea lui de grație, de perfecțiune, de puritate...copilul. Să-l iubești și să-l porți de mână atunci când este speriat, temător, nehotărât, îngândurat. Să-l iubești și, cu dragoste infinită, să-i spulberi temerile, clădind în locul lor încredere, să-i transformi tristețea-n zâmbete, să-i fructifici potențialul, să descoperi în el, în copilul încredințat ție, geniul personal. Să te dedici și atunci când chiar tu ai avea nevoie de sprijin, să zâmbești firesc și atunci când inima ta plânge, să povestești cu blândețe și atunci când nu mai e nimic de povestit, să fii blând și atunci când viața este aspră și să-l îndrumi pe copil spre partea bună a lucrurilor.

Mărturisesc că-mi amintesc cu plăcere și emoție perioada în care pe ușa clasei mele stătea scris simplu: „ÎNVĂȚĂTOR”... Mi se pare atât de nobil, de curat, de înălțător acest cuvânt. Oamenii, vremurile, școala, toate s-au schimbat și titlul de „ÎNVĂȚĂTOR” a devenit desuet, s-a considerat că învățător nu-i destul, că trebuie să evoluăm, să trecem la alt nivel. Pe ușa mea scrie acum profesor și...nu mă regăsesc. Nu vreau să mă pierd în această mare infinită! Vreau să fiu și să rămân ÎNVĂȚĂTOR. ÎNVĂȚĂTOR...așa cum a fost numit Iisus, învățător ca și Creangă ori ca domnul Trandafir. Vreau să fiu și să rămân învățător pentru sufletul meu și pentru sufletele copiilor mei. Vreau să rămân învățător atât timp cât mai pot, cât mai am ceva de spus în meseria asta, cât prezența mea în clasă mai inspiră. 

Am să rămân la catedră atât timp cât școala mi-o va mai cere...în suflet, însă, am fost, sunt și voi rămâne învățător... pentru totdeauna!

Vouă, dragi colegi de pretutindeni,
„La mulți ani!”
Cu drag,
Loreta Țivlea