joi, 9 iunie 2016

Doamna, eu nu pot să fac un portret...

Povestea asta nu-i despre ceea ce fac, ce spun, ce lucrez sau ce inventez alături de copiii mei. Povestea asta este, mai presus de toate, despre ceea ce trăiesc alături de ei, despre ceea ce învăț eu, om mare, de la mogâldețele astea pline de sensibilitate și empatie.

V-ați putea zice că este ușor exagerat când spun că învăț de la copii. Nici nu vă imaginați cât ați greși cumpănind astfel lucrurile. Înveți enorm de la oamenii aceștia în miniatură. La ei doar corpușorul e mic. Spiritul, creativitatea, sensibilitatea, delicatețea și mai ales modul simplu și pur în care ei pot iubi sunt uimitoare. Au uneori o abordare unică asupra lucrurilor, găsesc soluții la care nici nu te-ai gândi, judecă așa cum tu nu te aștepți. Încerc să vă spun că trăiesc alături de copilașii clasei mele experiențe noi și de cele mai multe ori emoționante.

Ieri, am vorbit despre portret: încadrare, proporții, gamă de culori...detalii tehnice. Nici nu bănuiam că tema aceasta mă poate emoționa în vreun fel. Le-am cerut copiilor să facă portretul celei mai dragi persoane, am reluat detaliile
tehnice și le-am urat „Spor la lucru!” Ei au mulțumit și au trecut la lucru...numai Ralu (căci așa o alint eu pe micuța asta blondă, despre care vreau să vă povestesc) mă privește și-mi spune: „Doamna, eu nu pot face un portret!” O privesc, ea mă privește încurcată, zâmbesc, apoi o întreb: „De ce, Ralu?” „Nu pot, eu vreau două!” Zâmbesc iar. Zic: „Bine, două, cum vrei!” Și Ralu începe. Are o abordare sălbatică asupra culorii și o indemânare extraordinară. Lucrează cu plăcere și rapiditate. De data asta, însă, n-a vrut să iasă nici în pauză. A rămas să migălească și să finalizeze cele două tablouri.

M-a așteptat arborând un zâmbet larg și mi-a zis: „Uite, două, una pentru mami și una pentru tati!” Mi-au dat lacrimile. Știam că  mami și tati sunt plecați din țară, iar Ralu le pregătește cadouri de bun sosit. Erau aproape la fel, aceeași gamă cromatică pentru chipuri, același fundal, aceeași inimă în care stau laolaltă ambii părinți, pe poziții de egalitate. Ralu mă privea fericită pentru că reușise.

Cam asta e povestea, o poveste simplă, cu oameni simpli și o fetiță cu suflet de porțelan. Cât despre tablouri...iată-le!

Loreta Cu drag,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu